Mai ales după primul război mondial, numeroşi săraci şi bolnavi, lipsiţi de orice ajutor, veneau la el ca la părintele lor sufletesc, iar Sfântul Nectarie a dat poruncă maicilor din  mânăstirea sa să împartă la cei lipsiţi orice fel de alimente şi să nu păstreze nimic pentru ele. Pe lângă multele sale ocupaţii duhovniceşti, Sfântul Nectarie a scris şi a redactat mai multe scrieri teologice de morală şi de istorie a Bisericii.

 Trăind ca un înger în trup, şi iubind neîncetata rugăciune, tăcerea, smerenia, postul şi milostenia, Sfântul Nectarie trăgea pe mulţi la Hristos, revărsând în jurul lui, pacea, bucuria şi lumina cea necreată a Duhului Sfânt, prin care mângâia şi odihnea pe toţi care veneau la chilia lui. Din această cauză, diavolul, până la sfârşitul vieţii sale a ridicat împotriva Sfântului multe calomnii şi vorbe rele din partea multor clerici şi ierarhi greci, care, din cauza invidiei, îl cleveteau şi îl acuzau, atât pe el, cât şi mânăstirea lui. Dar fericitul Nectarie le răbda pe toate..Simţindu-şi sfârşitul aproape, Sfântul Nectarie a descoperit ucenicilor că va pleca în curând la Hristos. S-a îmbolnăvit şi după două luni de suferinţă a adormit în Domnul la 8 noiembrie 1920, fiind înmormântat în biserica zidită de el. Multă vreme, chiar după moartea sa a dăruit vindecare celor bolnavi, care se rugau cu credinţă la mormântul său. După mai bine de douăzeci de ani, trupul său s-a aflat în mormânt întreg şi nestricat, răspândind multă mireasmă În anul 1961, Sinodul Bisericii din Grecia l-au declarat sfânt, cu zi de prăznuire la nouă noiembrie.
           
Din învăţăturile Sfântului Nectarie:

Chipul celui ce crede in Hristos “Cât de frumos este chipul celui credincios!(...)Frumuseţea lui tainică te atrage, iar expresia feţei lui mărturiseşte credinţa în Dumnezeu. Calmul şi pacea ce se pot vedea pe chipul său sunt o reflectare a păcii ce se găseşte în sufletul său, în inima sa liniştită şi netulburată de nimic (...) Credinciosul adevărat se arată a fi un om feri-cit. Şi este fericit pentru că are certitudinea originii divine a credinţei sale şi e convins de adevărul ei (...) Toată grija sa se indreaptă spre a împlini legea divină şi spre a savârşi binele. Îi consideră pe oameni, indiferent de rasă sau naţiune, ca fiind cu toţii fraţi ce provin din aceiaşi protopărinţi şi de aceea îşi ndreaptă către toţi la fel, faptele sale bune. Se bucură pentru fericirea lor şi se întristează cu ei la necaz. În toată ziua este milostiv şi darnic iar dreptatea sa va ramane în veac (...) Plin de speranţă şi de curaj grăieşte asemenea psaltistului: <Domnul mă va ajuta de cine mă voi teme, ce-mi va putea face mie omul>.”
Chipul necredinciosului “Necredinciosul este cel mai nefericit dintre oameni, deoarece este lipsit de cel mai important bun pămantesc care este credinţa, singura cale către adevăr şi fericire. Necredinciosul (...) este lipsit de sperantă, care ne este unicul sprijin de-a lungul întregii nostre vieţi (...) şi de iubirea oamenilor, singura alinare a inimii intristate (...) Mintea sa nu se poate ridica mai presus de lumea văzuta şi nici să depăşească graniţele celor percepute cu ajutorul simţurilor. Inima sa rămâne insensibila şi nu poate descoperi inşelepciunea şi puterea divină (...) Trăieşte plictisit şi indiferent de tot ceea ce îl înconjoară. Rătăceşte prin viaţă, ca printr-o noapte întunecoasă, tristă, şi nici o rază de lumină nu luminează calea sa chinuită. Nimeni nu poate îndruma şi călăuzi paşii săi (...) Protecţia pe care credinciosul o simte izvorând din credinţa sa este străină inimii celui ateu (...) Bucuria izvorâtă din cultivarea virtuţilor îi este străină şi nu se poate împărtăşi de harul ei”.
Despre mândrie “Sfinţii Părinţi ne învaţă că fiecare păcat se învinge prin lucrarea virtuţii care i se opune. Astfel, mândria se învinge prin exersarea smereniei, ura aproapelui prin dragoste, iubirea de arginţi prin milostenie, lăcomia prin post şi cumpătare s.a.m.d.”
Despre răbdare “Răbdarea este virtute, pentru că ea are ca rod nădejdea în Dumnezeu. (...) este prima dintre virtuţi, deoarece prin aceasta se obţine darul mântuirii”.
Despre cumpătare ‘Cumpătarea este o virtute de mare valoare morală. Ea este o abţinere nu de la cele interzise, ci de la cele permise, făcându-se deci în scopul îndreptării (...) Cumpătării îi urmeaza îndreptarea, puritatea, bunacuviinţă, modestia”.