De acum începe o viaţă nouă. Mergi în pace şi bucură-te că Domnul te-a adus aici”. Însă, îndată dupa aceasta bucurie au venit ispitele. Diavolul începe să-l hărţuiască îndemnându-l să se întoarcă în lume şi să se căsătorească. Tulburat şi înfricoşat se adreseaza duhovnicului. Acesta îl încurajează spre câştigarea şi păstrarea „trezviei”, adică a vigi-lenţei interioare pentru a putea izgoni gândurile rele îndată ce ele se ivesc. Semion primeste ascultarea de a lucra la moară.
Toată ziua lucra, cărând saci, iar noaptea se ruga, încercând să doarmă cât mai puţin. Nereuşind să-l facă să se întoarcă în lume, diavolul îi sugerează gândul de a pleca în pustie pentru a se mântui în singurătate. Întărindu-se prin gândul necesităţii ascultării de egumen, Semion biruieşte şi această ispită primejdioasă. Alături de ascultare, Semion este povăţuit de părintele său duhovnicesc să rostească neîntrerupt rugăciunea lui Iisus, ca remediu de alungare a ispitelor şi a gândurilor necurate: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluieţte-mă pe mine, păcătosul!” După numai trei săptămâni de rostire a rugăciunii cu gura şi apoi şi cu mintea, într-o seară Semion primeste darul rugăciunii neîncetate: rugăciunea a intrat în inimă şi, până la sfârşitul vieţii, a ţâşnit de la sine, în ritmul inimii, noaptea şi ziua, fără încetare. Lipsit de experienţă, Semion nu înţelege raritatea darului pe care l-a primit (majoritatea asceţilor îl dobândesc cu mare dificultate, după ani de nevoinţă). După aceasta, atacurile perfide ale diavolilor devin mai subtile şi mai primejdioase. În ciuda ascezei riguroase şi a rugăciunii neîncetate, atacurile demonice devin din ce în ce mai puternice. Demonii i se arătau, iar Semion, naiv, vorbea cu ei ca şi cu nişte oameni. Atacurile lor alternau: când îl tentau cu mândria: „Eşti un sfânt!”, când încercau să-l ducă la deznădejde: „Nu te vei mântui niciodată!” Aceste încercări infernale au durat vreme de şase luni. Pe zi ce trecea, puterile îi slăbeau, curajul începea să-l părăsească, iar disperarea i se strecura în suflet. Într-o după-amiază a atins ultima treaptă a deznădejdii: „Dumnezeu e cu neputinţă de înduplecat!” Vreme de o oră a trăit sentimentul unei părăsiri totale de către Dumnezeu, care i-a aruncat sufletul într-o spaimă îngrozitoare. Însă mergând la biserică, pe când rostea încet rugăciunea lui Iisus, L-a văzut aievea pe Mântuitorul Hristos. Întreaga sa fiinţă s-a umplut dintr-o dată de lumina harului Sfântului Duh şi a trăit acest eveniment ca pe o înviere duhovnicească. După câteva zile de intensă fericire pascală, încet harul se retrage şi Semion este din nou confruntat cu atacurile demonice. Înspăimântat, cere sfatul unui părinte duhovnicesc. Acesta, însă, face o imprudenţă ascetică gravă, lăudandu-l pe Semion şi astfel aruncandu-l din nou pe Semion în lupta cu demonul cel mai primejdios şi mai perfid, cel al mândriei. Când se ivesc gânduri de mândrie, harul se retrage, inima se răceşte, mintea se împrăştie, rugăciunea slăbeşte şi sufletul este supus asaltului patimilor. Părăsit de har, sufletul este năpădit de demoni. Semion, devenit din 1892 monahul Siluan, va duce o luptă cumplită cu ispitele vreme de 15 ani. Luptele acestor ani sunt dramatice, mai ales noaptea: „dacă Domnul nu miar fi făcut cunoscut de la început cu ce fel de iubire îi iubeşte pe oameni, n-aş fi putut îndura nici una dintre aceste nopţi; şi am avut o mul􀄠ime!” În tot acest timp Siluan persevereaza într-o asceză corporală deosebită. Înainte de a deveni econom (administrator) Siluan vieţuieşte, cu binecuvântarea stareţului, într-o sihăstrie. Datorita îmbolnăvirii, este nevoit să se întoarcă în mînăstirea mare, abandonând excesele ascetice. Ca econom avea responsabilitatea a peste 200 de lucrători. Siluan nu-i zorea, nici nu-i brusca, ci se ruga cu lacrimi fierbinti pentru ei. Obişnuia să spună: „A te ruga pentru oameni e totuna cu a-ţi vărsa sângele”. După 15 ani de la prima arătare a Domnului, Siluan cade din nou în ghiarele unei disperări infernale, vecine cu necredinţa. Când deznădejdea mai scade în intensitate, Siluan incearcă să se închine la icoane, dar vede chilia plină de demoni. Descurajat, îl roaga pe Dumnezeu să-l înveţe să se roage cu mintea curată. În urma revelaţiei lui Dumnezeu, Siluan înţelege care este cauza ultimă a pierderii harului: mândria. Înţelege că secretul ultim al ascezei creştine este dobândirea smereniei. Vreme de alţi 15 ani cuviosul Siluan se nevoieste pentru dobândirea „smereniei lui Hristos”. Deşi lupta continua, harul nu îl mai părăseste ca înainte, iar la sfârţitul acestor ani primeste puterea de a respinge printr-o singură mişcare a minţii, insesizabilă din exterior, gândurile pătimaşe, atingând nepătimirea şi rugăciunea curată. Copleşit de dragostea divină, Sfântul Siluan se roaga cu lacrimi fierbinţi la Dumnezeu ca „toate popoarele pământului să cunoască în Duhul Sfânt pe Dumnezeu, mila şi iubirea Sa nesfârşită”. Se roaga pentru toţi oamenii, fără nici o deosebire: credincioşi şi necredincioşi, vii şi morţi, prieteni şi duşmani. Sfârşitul pământesc al Sfântului Siluan este smerit şi senin. După a scurtă suferinţă de opt zile merge la infimerie unde primeste Sfântul Maslu şi se împărtăşeşte zilnic. La câteva ore după citirea pentru ieşirea cu greu a sufletului, perfect lucid şi cufundat în rugăciune, Sfantul Siluan se stinge uşor în noaptea de 24 septembrie 1938. Monahul Siluan a fost canonizat în anul 1987 de către Patriarhia Ecumenică, ziua prăznuirii sale fiind 24 septembrie.

Din învăţăturile Sfântului Siluan Athonitul:
„Cine-şi face griji pentru sine însuşi, acela nu se poate preda pe sine voii lui Dumnezeu, astfel ca sufletul lui să aibă pace în Dumnezeu. Dar sufletul smerit se predă voii lui Dumnezeu şi vieţuieşte înaintea Lui cu frică şi cu iubire: cu frică, ca să nu întristeze cu nimic pe Dumnezeu; cu iubire, căci sufletul ştie cât de mult ne iubeşte Domnul. „Cum ştii dacă vieţuieşti după voia lui Dumnezeu? Iată un semn: dacă te întristezi pentru un lucru oarecare, înseamnă că nu te-ai predat pe deplin voii lui Dumnezeu, chiar dacă ţie ţi se pare că vieţuieşti după voia Lui. şi dacă are nevoie de vreun lucru, se predă pe sine însuşi şi lucrul de care are nevoie lui Dumnezeu. Şi chiar dacă nu-l dobândeşte, rămâne la fel de liniştit, ca şi cum l-ar avea...”
„Dacă vrei să cunoşti pe Domnul, smereşte-te până la sfârşit, fii ascultător şi înfrânat în toate, iubeşte adevărul şi NEGREŞIT Domnul îţi va da să-L cunoşti prin Duhul Sfânt; Şi atunci vei şti din experienţă CE este iubirea lui Dumnezeu şi CE este iubirea de oameni. Şi cu cât mai desăvârşită e iubirea, cu atât mai desăvârşită e şi cunoştinţa. Iubirea este mică, este mijlocie şi este mare. Cine se teme de păcat, acela iubeşte pe Dumnezeu; cine are străpungerea inimii, acela iubeşte mai mult; cine are în suflet lumină şi bucurie, acela iubeşte încă şi mai mult; dar cine are harul în suflet şi în trup, acela are iubirea desăvârşită. Un astfel de har a dat Duhul Sfânt mucenicilor, şi el îi ajută să îndure cu bărbăţie toate suferinţele.”