Parohia Ortodoxa Sfinţii Arhangheli Mihail si Gavriil are propriul locas de cult, la adresa 2430 Avenue Charland, Montréal, QC, H1Z 1C1.
     
    Sprijiniţi biserica!  
    Inchirierea sălii parohiale pentru recepţii  
    Cum să ne pregătim să venim la biserică  
    Cuvînt de Învăţătură  
    În Memoria lui Cătălin Ipodiaconul  
Anul Mântuirii 2014
Joi 18 Septembrie
Pomenirea Sfintei Mucenite Ariadna din Frigia

Biserică Ortodoxie Parohie

„Pentru oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.”

                                    (Matei 10, 32-33)

Iată, în cuvintele Mântuitorului, care este scopul vieţii creştinilor: acela de   a-L mărturisi înaintea oamenilor. Cum să-L mărturisim? Cu gura şi cu viaţa: „aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei – văzând faptele voastre cele bune – să preamărească pe Tatăl din ceruri”. Pentru a putea mărturisi pe Hristos trebuie mai întâi să-L cunoaştem, iar pentru ca să-L găsim, fără să rătăcim, El ne-a aşezat în corabia Bisericii. Urmând cuvintelor Mântuitorului Hristos şi călăuziţi de către Sfânta Biserică, „Mireasa lui Hristos” putem ajunge la comuniunea cu Dumnezeu şi în viaţa aceasta vremelnică şi în veşnicie.

Biserica „una, sfântă, sobornicească şi apostolească” a funcţionat de la început ca o multitudine de comunităţi locale. La început sfinţii apostoli au rânduit episcopi; când numărul creştinilor a crescut, episcopii au sfinţit preoţi, pe care i-au delegat să slujească Lui Hristos în oraşe mai mici şi în sate. Parohia, ca unitate spirituală şi administrativă de bază a Bisericii este menţionată chiar de către sfinţii Apostoli: „Pavel, apostol al lui Iisus Hristos, prin voinţa lui Dumnezeu, sfinţilor care sunt în Efes şi credincioşilor întru Iisus Hristos...” (Efeseni 1, 1); „Pavel şi Timotei, robi ai lui Hristos Iisus, tuturor sfinţilor întru Hristos Iisus, celor ce sunt în Filipi, împreună cu episcopii şi cu diaconii...”(Filipeni 1, 1); „Pavel, apostol al lui Hristos Iisus prin voinţa lui Dumnezeu, şi Timotei, fratele nostru / Sfinţilor şi credincioşilor fraţi întru Hristos, care sunt în Colose...” (Coloseni 1, 1-2)

Ca unitate spirituală şi administrativă de bază a Bisericii comunitatea locală, parohia, este un câmp de misiune, o „terra missionis”. Toţi cei care numim pe Dumnezeu „Tată”, în rugăciunea Domnească, mărturism că suntem fraţi întreolaltă. Prin aceea că, prin Hristos, suntem „mădulare unii altora”, că aparţinem aceluiaşi Trup al Lui Hristos, toate bucuriile şi necazurile celorlalţi fraţi, a celorlalte membre, devin şi bucuriile şi necazurile mele, iar ale mele sunt împărtăşite şi de ceilalţi. Scriind despre misiunea parohiei în lumea secularizată şi secularizantă în care trăim, un ierarh contemporan spunea că „toţi credincioşii care constituie Biserica „nu sunt din lume” aşa cum nici Hristos nu este din lume (In 17, 14). După cum Hristos a fost trimis în lume, la fel sunt şi credincioşii „trimişi în lume”. „Aşa cum Tu     M-ai trimis pe Mine în lume, tot astfel i-am trimis şi Eu pe ei în lume” (In 17, 18). Trimiterea nu trebuie să fie înţeleasă aici ca o scăpare de lume, căci trimiterea se face în folosul lumii. Nu este un act de negare a lumii sau de ură împotriva ei, ci unul de angajare... Biserica nu este ieşită din lume. Ea este „azvârlită” în lume ca o „plasă de pescar” sau „drojdie” sau „sare” sau „lumină”. Situată pe un munte, Biserica devine o citadelă, devine centrul, refugiul şi protecţia lumii...” (Mitropolit Emilianos Timiadis, „Preot parohie înnoire”, Ed. Sofia, Bucureşti 2001, p. 77-78)

Trimişi în lume, creştinii, biserica locală, parohia, trebuie să mărturisească pe Hristos, să caute pe Hristos, să se unească cu Hristos. Scopul parohiei este acela de a ajutora pe creştini în împlinirea poruncilor Mântuitorului: iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui. De aceea parohia este, ea trebuie să fie un laborator, un teren de antrenament în care oamenii, creştinii, copiii lui Dumnezeu, exersează să cunoască, să se apropie şi să iubească pe Dumnezeu, prin ajutorarea semenilor, a celorlaţi fraţi, ca o exteriorizare a dragostei de Dumnezeu: „Cel ce zice că iubeşte pe Dumnezeu, dar pe fratele său nu îl iubeşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească!” I Ioan 4, 20.

            Parohia este un loc în care, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, din Sfintele Taine, şi prin rugăciunea împreună creştinii din acelaşi teritoriu, care se adună în acelaşi locaş al bisericii, conştientizează practic că sunt fraţi şi că alcătuiesc împreună o familie. Iar în timp, încep să vieţuiască precum în familie, cu ajutorul şi binecuvântarea Lui Dumnezeu. Ceea ce este familia pentru societate, aceea trebuie să fie parohia pentru Biserică.

Pregătindu-ne de întâlnirea festivă cu Hristos ne curăţim haina sufletelor şi a trupurilor noastre, prin harul sfintelor Taine (Spovedanie, Sf. Maslu), apoi primim invitaţia Sa şi venim în Casa Sa (biserica) şi la Masa Sa (Sfânta Împărtăşanie).Când venim la biserică suntem invitaţi să lăsăm la poartă „toată grija cea lumească”, pentru a ne pregăti să intrăm în „Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh”, pentru ca „toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”.

            Unul din pericolele importante care ameninţă viaţa şi trăirea ortodoxă a parohiei, mai ales în ţările de emigraţie ortodoxă, vizează transformarea ei în „magazin universal”, în care una dintre specialităţi ar fi slujbele religioase. Există un risc şi o tentaţie continuă ca parohia să se trasforme din „casa lui Dumnezeu pentru toate neamurile” într-un magazin universal în care într-o zi se face publicitate şi vânzare la un articol, în săptămâna următoare la alt articol, un magazin în care se vând şi lumânări şi mâncare făcută „maison” şi souvenir-uri şi imagini cu pretenţii religioase şi cărţi profane şi ziare şi afişe publicitare.

Nu trebuie să uităm că singura dată când Mântuitorul s-a mâniat şi a acţionat brutal, punând mâna pe bici a fost la Templu, când a constatat că oamenii, cu comerţul lor, au intrat până şi în casa Domnului şi erau pe cale să pervertească şi locul sfânt al întâlnirii şi al comuniunii cu Dumnezeu. Toate activităţile pe care o parohie le desfăşoară sunt îngăduite numai în măsura în care duc, conduc pe creştini la apropierea de Hristos. Toate acelea de care nu vom roşi la întâlnirea cu Dreptul Judecător sunt mijloace de a câştiga prietenia Fiului lui Dumnezeu şi NU SCOPURI, în sine. Altfel, parohia va deveni un hibrid nefolositor. Atunci când vom încerca să facem la biserică şi rugăciune şi reclamă şi propagandă şi politică şi casă de cultură profană, clădirea va rămâne pe dinafară în formă de biserică, însă ea va deveni de toate şi nimic: nici Biserică, nici casă de cultură, nici birou de propagandă, ci doar teren de lupte pentru ambiţii omeneşti, osteneală şi transpiraţie în van pentru lucruri trecătoare şi adesea nefolositoare pentru mântuire, care nu vor conduce la unitate în Hristos, ci la dezbinare, după duhul lumesc al stăpânitorului veacului acestuia. Viaţa aceasta este scurtă, iar lupta pentru mântuirea sufletului este înverşunată. Ştim de la Sf. Apostol Petru că vrăjmaşul omenirii, diavolul, umblă „răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită”. În contextul unei societăţi aşa de grăbite, aşa de superficiale, aşa de egoiste, încercând să împlinim de fiecare dată lucrul „ca pentru Hristos”, când încercăm să ne desăvârşim şi la rugăciune şi în familie, şi în familia cea mare a Bisericii, şi la servici, la învăţat, când ne străduim să acordăm asistenţă spirituală şi socială celor în nevoie, mai găsim vreme să facem şi altceva?

Un alt pericol real şi important, mai ales pentru comunităţile din diaspora şi în special pentru comunităţile româneşti este acela al amestecului politicului în Biserică. Este ispita căreia i-au sucombat unii preoţi şi creştini de a folosi amvonul bisericii pentru proclamarea ideilor politice, care – departe de a uni şi a apropia de Hristos – constituie piatră de sminteală şi dezbinare între creştini. „În ceea priveşte atitudinea preotului în contextul politic, ne sfătuieşte un dascăl de teologie ortodoxă din Bucureşti, precizăm de la început că Ortodoxia s-a abţinut totdeauna de la implicaţii directe în acest sens, urmând întocmai sfatul dat de Hristos sf. Ap. Petru şi prin el tuturor slujitorilor Lui, în vecii vecilor: „pune sabia ta în teacă, fiindcă toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri” (Mt. 26, 52). Iar în altă parte hotărăşte neîndoielnic: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”, fapt pentru care El nu a angajat nici o dispută şi nici o luptă politică. Întotdeauna confruntarea politică a dat naştere la adversităţi şi violenţe... Politica a fost şi va rămâne totdeauna o mare pasiune omenească, iar noi, ca oameni, nu putem să nu fim ispiţi de această patimă. Dacă însă vom privi cu luare aminte istoria lumii, vom înţelege degrabă că, pe cât este de intensă patima politică, pe atât este de înşelătoare şi deşartă. Trebuie să ne ferim de ea aşa cum ne fugim de toate celelalte mari patimi omeneşti, pentru ca să rămânem liberi şi să angajăm „lupta cea bună”.

Preotul nu se va lupta niciodată cu oamenii, ci totdeauna pentru om.Biserica nu face politică, ci creează civilizţie, adevărata civilizaţie, în care „pacea va fi judecător şi stăpânitor va fi dreptatea” (Is.60, 17).

În toate situaţiile în care vor să-L implice contemporanii, Iisus refuză sau evită să se angajeze, fiindcă oricare ar fi el, adevărul politic este omenesc, deci mărginit şi cel mai adesea greşit. Răspunsul dat într-o situaţie specifică constituie un avertisment absolut: „cine M-apus pe Mine judecător peste voi?” (Lc. 12, 14), iar cel dat fracţiunilor politico-religioase ale vremii, care îi întindeau curse insidioase, lămureşte definitiv atitudinea preotului ortodox în ţesătura social-politică din orice vreme: „daţi cezarului cele ce sunt ale cezarului şi Lui Dumnezeu cele ce sunt ale Lui Dumnezeu” (Mt. 22, 21).

Cezarului îi vom da obolul material care poartă amprenta lui, dar „pe noi înşine şi unii pe alţii” ne vom oferi în întregime Lui Dumnezeu, al Cărui chip stă scris în noi. Aici nu încape nici o confuzie şi nici un compromis, dacă vrem să nu cădem în osândă. Fiindcă prea puţini politicieni au rămas neosândiţi în istorie. De ce se va întâmpla dincolo de istorie nici să nu mai vorbim... Preotul este deasupra politicii, este metapolitic, întrucât caută, pentru el şi pentru credincioşi, cetatea viitoare. El trebuie să fie liber de toată zădărnicia contemporaneităţii. Ochiul lui trebuie să fie ager ca al vulturului spre a vedea cea mai mică realitate de pe pământ de la înăţimea cerului. Rostul lui nu este acela de a schimba orânduirea socială, ci de a ajuta pe om să se schimbe în cadrul celei existente, după chipul „Împărăţiei ce va să fie”. (Pr. Prof. Ion Buga: „Pastorala  Calea preotului”   Ed. Sf. Gheorghe-Vechi, 1999, p. 217-219)...

Părintele ieromonah Rafail Noica zicea, într-una din conferinţele sale ţinute studenţilor, că „Dumnezeul nostru este profesional”, vorbind de ardoarea, de dragostea şi de insistenţa cu care Dumnezeu vrea să ne mântuiască. Noi, creştinii, urmând exemplul Dumnezeului nostru, trebuie să lucrăm şi noi cu „profesionalism” pentru mântuirea noastră, a „micii turme” (parohia) din care facem parte şi a lumii în care trăim.   După cum cineva care doreşte o lucrare de specialitate despre un subiect anume din fizica nucleară, sau să consulte o teză de doctorat în medicină, sau în politică, sau în economie NU se adresează unei biblioteci comunale, ci merge la universitate, sau la bibliotecă specializată, se cade ca şi noi creştinii să facem din parohie o instituţie în care şi omul să vrea să lucreze exclusiv pentru mântuirea lui şi a semenilor. După cum nimeni nu se aşteaptă să găsească la spital, sau la universitate pantofi ieftini de vânzare, nici la Walmart informaţii de specialitate pentru învăţământul post-universitar, nici la un vânzător de maşini ustensile specializate pentru pescuit şi vânat, la fel de evident ar fi ca cine vine la biserică, în orice parohie să nu caute să găsească altceva decât vestirea „Lui Hristos şi Acela răstignit”, să nu se mire că nu găseşte altceva decât un anume fel de viaţă, care urmează îndemnurile Mântuitorului: „Mergând, propovăduiţi Evanghelia la toată făptura...”, „rugaţi-vă neîncetat...”, „bucuraţi-vă pururea”, „purtaţi-vă sarcinile unii altora”, „mulţumiţi pururea pentru toate”, „întru aceasta vor cunoaşte oamenii că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii”, „aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei – văzând faptele voastre cele bune – să preamărească pe Tatăl vostru Care este în ceruri”.

Un ierarh grec contemporan se întreba „cum putem distinge o parohie de un alt grup social, sau de vreo organizaţie culturală?” Şi tot el dă răspunsul: „Parohiile ortodoxe cuprind în mod curent numeroşi creştini care participă regulat la viaţa liturgică, dar care nu se simt angajaţi serios în vreo altă problemă. Acest fapt duce la crearea unei imagini superficiale a comunităţii parohiale. Însuşirea de bază a parohiei este UNITATEA, toate celelalte caracteristici  avându-şi originea în ea. Unitatea parohiei decurge din unitatea dumnezeirii. Unitatea parohiei semnifică unirea lui Dumnezeu cu umanitatea în activitatea mântuitoare a lui Hristos. Ea are ca rădăcină relaţia strânsă dintre Biserică şi Dumnezeu, relaţie exprimată prin prezenţa Duhului Sfânt în parohie. Sfinţenia Bisericii derivă de la sfinţenia Lui Dumnezeu. Această sfinţenie, sau unire cu Dumnezeu este condiţionată de implicarea enoriaşilor în mântuirea şi sfinţirea restului societăţii prin iluminarea sfinţitoare a Bisericii locale” (Mitropolit Emilianos Timiadis, op. cit. p. 64-65).

Conştienţi că prin Biserică Dumnezeu voieşte ca „toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină”, să ne străduim şi noi să fim împreună lucrători cu Dumnezeu în acest ogor al mântuirii, să ne ostenim, să ne purtăm sarcinile unii altora şi aşa „pururea cu Domnul vom fi”.

 

Montreal, 13 septembrie 2004

Pr. Constantin Ciubotariu

 

Design by Andrei